Femei care iubesc prea mult
Aberez Citesc I lOvEPublicat 1 August, 2011 la 11:52 pm 7 Comentarii
Pentru ca Gabriela m-a “starnit” in seara asta cu o discutie pe tema acelor femei care stau in relatii in care n-ar fi cazul sa stea, am zis ca poate e bine sa public intr-un final pe blog o mica recomandare, pe care o tot aman de ceva timp 
E vorba de cartea “Femei care iubesc prea mult”, scrisa de Robin Norwood, carte pe care o puteti gasi si aici. Totusi, va recomand sa fiti baieti buni si s-o cumparati, ca zau acum .. nu faceti gaura in sac Daca reusesc sa conving cel putin o “eroina” sa se trezeasca la realitate, eu o sa fiu fericita. O sa va fie mai bine atunci cand o sa incetati sa mai fiti … toxice. Stiu, suna paradoxal, dar asta-i realitatea.
Mai jos, va las cateva pasaje din carte (ca sa fiu sincera, aveam mai multe selectate, dar n-am apucat sa le transcriu intr-o forma ok pe toate).
Va rog, astept reactii in zona de comentarii Vreau sa comunicam, nu sa vorbesc singura. Multumesc!
“Cand a ÂÂiubi inseamna a suferi, inseamna ca iubim prea mult. Cand aproape toate conversatiile noastre cu prietenii se invart in jurul lui – problemele lui, gandurile lui, sentimentele lui – si aproape toate propozitiile noastre incep cu “el …”, inseamna ca il iubim prea mult.
Cand ii gasim scuze pentru indispozitiile, iritarile, indiferenta sau tacerile prelungite, punandu-le pe seama unei copilarii nefericite si incercam sa actionam ca terapeuti, inseamna ca il iubim prea mult.
Cand citim o carte de auto-ajutorare, dar subliniem toate pasajele care l-ar putea ajuta pe el, inseamna ca il iubim prea mult.
Cand nu ne plac valorile lui, comportamentul si caracterul lui, dar le suportam, gandindu-ne ca, daca suntem indeajuns de atragatoare si tandre, va dori sa se schimbe de dragul nostru, inseamna ca il iubim prea mult.
Cand relatia cu el ne pericliteaza fiinta emotionala, si poate chiar sanatatea si integritatea corporala, e deja clar ca il iubim prea mult.
In pofida durerii si insatisfactiei la care da nastere, o iubire exagerata este atat de obisnuita pentru foarte multe femei, incat ajungem sa credem ca asa trebuie sa decurga o relatie intima. Majoritatea femeilor au iubit in felul acesta cel putin o data in viata, iar pentru multe altele o asemenea relatie a fost ca un leit-motiv. Pentru unele din noi, partenerul de viata si relatia cu el devin atat de obsedante, incat nici nu ne mai comportam normal.”
***
“Nu intentionez sa sustin ca femeile sunt singurele care iubesc in exces. Sunt si barbati care se lasa obsedati de o relatie cu aceeasi fervoare ca si femeile; sentimentele si comportamentul lor isi au radacinile in acelasi gen de experiente din copilarie. Cu toate acestea, majoritatea barbatilor care au suferit in copilarie nu dezvolta o dependenta relationala. Datorita interactiunii dintre factorii biologici si culturali, barbatii incearca de obicei sa se protejeze si sa evite suferinta prin aspiratii care sunt mai curand externe, decat interne, mai curand impersonale, decat personale. Ei au tendinta de a-si crea obsesii legate de profesie, sport sau hobby-uri, in timp ce femeile, datorita fortelor biologice si culturale care actioneaza asupra lor, au tendinta de a deveni obsedate de relatia cu un barbat – poate tocmai cu unul ranit si distant.”
***
“Atunci cand realizeaza implinirea fizica, actul sexual are puterea de a crea legaturi profunde intre doua persoane. Mai ales pentru femeile care iubesc prea mult, intensitatea luptei cu un barbat poate consolida intensitatea experientei sexuale si, astfel, legatura noastra cu el. Reciproca este si ea adevarata. Cand avem o relatie cu un barbat care nu constituie in sine o provocare, aspectul sexual va fi lipsit de focul pasiunii. Pentru ca nu putem mentine constant starea de excitatie, pentru ca sexul nu e folosit ca sa dovedim ceva anume, am putea considera ca o relatie mai normala, mai relaxata e, intr-un anume fel, insipida. Comparata cu stilurile furtunoase de relatii pe care le-am cunoscut inainte, acest tip insipid de relatie nu face decat sa ne demonstreze ca tensiunea, lupta, durerea si dramatismul sunt atributele „dragostei adevarate”.
Ceea ce ne conduce la intrebarea: Ce este, atunci, dragostea adevarata? Desi dragostea nu se lasa usor definita, sunt de acord ca motivul este ca incercam in cultura noastra sa combinam intr-o singura definitie doua aspecte ale dragostei care se opun si care, aparent, chiar se exclud reciproc. Astfel, cu cat vorbim mai mult de dragoste, cu atat ne contrazicem mai mult, iar cand descoperim un aspect razboindu-se cu celalalt, renuntam, derutati si frustrati, si sustinem ca dragostea e prea personala, misterioasa si enigmatica pentru a o putea tinti cu precizie.
Grecii erau mai destepti. Ei foloseau doua cuvinte – eros si agape – pentru a separa cele doua modalitati total diferite de a trai ceea ce numim „dragoste”. „Eros” se refera, desigur, la dragostea pasionala, in timp de „agape” defineste relatia stabila si responsabila, libera de pasiune, care se stabileste intre doua persoane care tin foarte mult una la cealalta.
Contrastul dintre eros si agape ne ajuta sa descifram dilema, daca examinam ambele aspecte ale dragostei in acelasi timp in cadrul unei relatii cu o singura persoana. Ne ajuta de asemenea sa intelegem de ce fiecare din ele are proprii ei sustinatori care pretind ca detin singurul mod adevarat de a simti dragostea, caci e perfect adevarat, fiecare din cele doua aspecte are propria lui frumusete, adevar si valoare. In plus, fiecarui tip de dragoste ii lipseste ceva pretios, pe care doar celalalt tip il poate oferi. Sa ascultam cum descrie fiecare sustinator ce inseamna sa fii indragostit.
Eros: Dragostea adevarata este un dor mistuitor, disperat, de persoana iubita, perceputa ca fiind diferita, misterioasa si insesizabila. Profunzimea dragostei se masoara prin intensitatea obsesiei fata de persoana iubita. Nu acorzi timp si atentie altor interese si preocupari, pentru ca iti folosesti intreaga energie sa-ti reamintesti fragmente din intalnirile trecute sau sa ti le imaginezi pe cele viitoare. Adesea, trebuie depasite pierdici insurmontabile, si iata si elementul suferinta prezent in adevarata dragoste. Un alt indicator al profunzimii dragostei este vointa de a indura suferinta si greutatile vietii de dragul unei relatii. Asociate dragostei adevarate sunt sentimentele de emotie, extaz, dramatism, anxietate, tensiune, mister si dor.
Agape: Dragostea adevarata este un parteneriat in care sunt angajati profund doi oameni. Cei doi au in comun multe valori fundamentale, interese, scopuri, si tolereaza cu sinceritate diferentele dintre ei. Profunzimea dragostei se masoara prin increderea si respectul reciproc pe care-l au unul fata de celalalt. Relatia dintre ei permite fiecaruia sa-si dezvolte pe deplin calitatile expresive, creative si productive. E multa bucurie in experientele traite in doi, fie ele trecute sau prezente, ca si in cele posibil de anticipat. Fiecare il priveste pe celalalt ca pe cel mai bun si drag prieten. O alta masura a dragostei este dorinta amandurora de a se privi pe sine cu onestitate, in scopul de a impulsiona evolutia relatiei si a intimitatii. Asociate dragostei adevarate sunt sentimentele de serenitate, siguranta, devotament, intelegere, tovarasie, sprijin reciproc si alinare.
(…)
Societatea in care traim si mijloacele de informare in masa omniprezente care ne impresoara si ne satureaza constiinta, confunda permanent cele doua tipuri de dragoste. Ni se promite in mii de feluri ca o relatie plina de pasiune (eros) ne aduce multumire si implinire (agape). In realitate, subintelesul promisiunilor este ca o pasiune destul de mare sudeaza lanturile unei legaturi durabile. Esecul tuturor relatiilor bazate initial pe un torent de pasiune certifica falsitatea acestei premise. Frustrarea, suferinta si dorinta neimplinita nu pot construi o relatie echilibrata, durabila si pozitiv evolutiva, desi isi aduc o contributie majora si certa intr-o relatie pasionala.
Daca vraja erotica initiala se metamorfozeaza in devotamentul responsabil si afectuos care infrunta timpul, atunci e necesara comuniunea de interese, valori si idealuri, plus capacitatea de a mentine o intimitate desavarsita. Si totusi, iata ce se intampla deseori: exista senzatia, in relatia edificata pe pasiune, incarcata cum e de neliniste, suferinta si frustrare, ca lipseste ceva foarte important. E nevoie de angajare, de un mijloc de echilibrare a experientei emotionale haotice care sa ofere sentimentul de siguranta si protectie. Daca s-ar intampla ca obstacolele din calea fericirii lor sa fie doborate si inlocuite cu un legamant sincer si solid, cei doi parteneri s-ar uita unul la altul, intrebandu-se unde a disparut pasiunea. Se simt in siguranta unul cu celalalt, isi dovedesc tandretea si generozitatea unul fata de celalalt, dar in acelasi timp se simt un pic pacaliti pentru ca nu mai sunt mistuiti de dorinta.
Pretul pe care-l platim pasiunii este teama; durerea si teama alimenteaza dragostea pasionala; si tot ele o pot distruge. Pretul pe care-l platim pentru o relatie echilibrata este plictiseala; siguranta si protectia cimenteaza o astfel de relatie; si tot ele o pot face rigida si anosta.
Daca e sa urmeze fiorul si noutatea in relatia amoroasa dupa transformarea pasiunii in devotament, ea trebuie sa se fundamenteze nu pe sentimentul de frustrare sau de dorinta inflacarata, ci pe explorarea in profunzime a ceea ce D.H. Lawrence numea „tainele pline de bucurii” dintre un barbat si o femeie devotati unul altuia. Dupa cum spune Lawrence, aceasta se realizeaza cel mai bine cu un singur partener, caci, pentru a crea adevarata intimitate, increderea si sinceritatea lui agape trebuie combinate cu curajul si vulnerabilitatea pasiunii.”
Lectura placuta si .. nu uitati ca v-astept cu reactii
Femei care iubesc prea mult sau… femei care se iubesc prea putin pe ele insele? E absurd sa ramai intr-o relatie care nu te face fericita. Cand inchizi prea mult ochii, lasi prea mult de la tine, devii inevitabil frustrat si…trist. Ori.. nu asta trebuie sa insemne iubirea. Cred ca e un fel de obsesie nascuta din obisnuinta, dependenta, teama de nou. In plus, multe femei raman prea mult agatate de cineva, crezand ca daca mai raman putin, daca mai incearca ceva…omul se va schimba. Gresit.
Femeia trebuie sa se iubeasca pe ea in primul rand. Altfel, nu prea poti astepta sa te iubeasca celalalt mai mult decat o faci tu. La fel si cu respectul.
Eu cred ca o persoana, care se uita in oglinda si stie exact ce reprezinta ea ca femeie, ce o face fericita si ce merita…stie sa nu “iubeasca prea mult”. Acum, nu stiu ce sa zic si despre expresia asta. Ca iubirea e iubire si gata. Nu putina, nu multa, doar iubire.
Am inceput cartea in urma cu ceva vreme, dar din lipsa de timp, am intrerupt lectura.
Agape… pe langa faptul ca reprezinta tot ce poate fi mai fain in viata, suna si foarte frumos. E totusi doar un ideal. Agape exista…la fel cum exista perfectiunea…doar intr-o analiza pura a tot ce poate insemna sublimul. Si totusi, ar trebui aflat ce poti face ca dragostea sa aduca a agape.
Daca am avea o oglinda, sa reusim sa ne vedem in toate ipostazele vietii…simpatici, enervanti, generosi, orgoliosi, modesti ori aroganti…Pacat insa ca doar timpul ne poate oferi dramul de intelepciune de a ne privi inainte de a cere celuilalt cum sa fie.
Totul se rezuma la egoismul ce ne caracterizeaza in general…sa ne simtim bine. Incercam si reusim sa ne simtim bine iubind…cu egoism crezand ca-i patos, urland din toti porii iubirea noastra, transformand acel om intr-un premiu pentru care e musai sa lupti sa nu-l pierzi…transformandu-te in final intr-un razboinic pentru care, in final, persoana iubita va deveni cel mai aprig adversar.
Ce poti face? E simplu, invata intai sa iubesti…orice. Incet, curat si simplu. Iar cand vei ajunge sa respecti si o furnica, vei simti ca a iubi e mult mai mult decat a te dedica unei lupte absurde, istovitoare si dureroase, in care ajungi doar sa ranesti si sa te ranesti. Alegerea iti va fi, de aici inainte, mult mai usoara si mai sigura. Vei gasi acel om care te va face sa oferi fara a cauta rasplata, la randul sau oferindu-se neconditionat tie, asa cum e el si cum il iubesti.
Da sint si barbati, dar mai multe femei sint in situatia asta, ca ele gindesc mai mult cu sufletul decit cu……….sa nu mai zicem. Trist dar adevarat,sint foarte multe femei in situatia asta, se compromit in a sta cu cineva si traiesc o viata nefericita..pentru ca intradevar iubesc prea mult.
… eu as intitula cartea “Psihologia Femeilor Sinucigase”:) Poate sunt prea cinica…Astazi sunt prea multe cazuri de eros si prea putine de agape, iar primul tip de obicei sfarseste urat. Poate aceste femei vor sa stie ca viata lor a insemnat ceva, ca nu au trait degeaba si ca s-au dedicat cu “trup si suflet” unui barbat. Si pentru a obtine acest sentiment se “sacrifica”. As admira acel sacrificiu daca as sti ca dupa aceea nu s-ar plange de cat s-au chinuit pentru persoana respectiva, de cat de pustiite au ramas si asa mai departe.Desi cam romantica si utopica pentru zilele de astazi,ideea de sacrificiu in numele dragostei ma “misca”. Dar cand sacrificiul presupune anularea propriei personalitati si pervertirea propriului caracter in ceva in care iti provoaca tie insati un sentiment de rusine…atunci nu ai apucat drumul cel bun. Prea mult strica, iar in cazul dragostei strica muuult, spun eu:) Unele nici nu isi mai revin. Nu stiu, poate multe femei prefera sa “arda in flacarile pasiunii” (scuzata-mi fie ironia), dar ajung sa arda in flacarile prostiei. Intr-un fel e bine ca ajung si in punctul acela, ca poate greseala crunta le va da de gandit si se vor redresa…dar trebuie sa vrea sa se “vindece”. In schimb, unele se agata disperate de ceva ce a fost o “fantoma” si cred, cu bolnaviciozitate, ca suferinta lor merita, e pentru o cauza “nobila”. In concluzie, iubirea nu ar trebui sa fie o “boala”… Admir pe cei care ating profunzimea unei prietenii, inainte de “eros”…Poate nu ma invart eu in lumea care trebuie, dar rar, RAR, mai vad forme de agape. Cateodata mi se pare si penibil sa vorbesc de subiectul acesta, ca mi se pare ca e ca si cum te-ai “expune” (nu vreau sa jignesc pe nimeni). P.S. Merg pe refrenul piesei http://www.youtube.com/watch?v=vW8Qcgo7X8A&feature=share
—————
Eu n-am cunoscut acea femeie care sa „iubeasca prea mult”. Poate o fi existand, dar eu n-am auzit de ea; doar de barbati care au mutat muntii pentru ele, care au pornit razboaie pentru ele, care au murit aparand familia din care faceau parte si ele; de sculpturi, romane si poeme lucrate pentru ele; de Ziua Femeii (se incearca de cativa ani buni „ziua barbatului”, dar deloc nu iese la fel) sau de 1 Martie (cand mai primim si noi martisoare, dar parca ne simtim mai bine oferindu-le). ?i probabil mai sunt…
?tiu femei care isi iubesc familia si fac orice pentru ea, stiu femei care-si iubesc copiii si fac orice pentru ei, stiu femei care-si respecta barbatul, stiu femei care au responsabilitati.
Apoi stiu femei care nu vor sa fie singure, stiu femei care iubesc luxul, stiu femei care iubesc sa se laude cu trofeul (alias „iubitul”) lor, stiu femei care (s-o zic pe ocolite) conduc Mercedes-uri.
Femei care il „iubesc prea mult” pe el ?! Nu stiu, poate ca sunt. Dar eu unul nu le-am cunoscut.
—————
„Oameni care iubesc prea mult si oameni ce n-au cunoscut iubirea” … ar fi fost titlul unei postari care ar fi incercat sa forteze un echilibru. Eu despre asta as fi scris.
Claudiu, nu cred ca ai inteles la cel fel de exces de iubire se refera autoarea cartii.
Imi vine greu sa cred ca n-ai cunoscut, sau cel putin n-ai auzit, de femei abuzate in interiorul unei casnicii, dar care raman ani la rand alaturi de sotul abuziv. Femei care traiesc intr-o relatie si raman fidele prea mult timp acelei relatii, desi partenerul are probleme grave, gen dependenta de droguri, alcool, agresivitate, etc.
La genul asta de dragoste dependento-bolnavicioasa se refera cartea.
Este o marturie reala cum mostenirea psiho-afectiva din copilarie, contureaza profilul adultului de mai tarziu. Pentru unii “anormalitatea” devine “normalitate” pentru simplul fapt ca singurele repere familiare de coexistenta pe care le cunosc sunt unele complet nesanatoase si nocive.
Familiaritatea este constituita din lucrurile pe care le cunosti, care te-au inconjurat si te-au format inca din primii ani de viata. Pentru fiecare dintre noi asta constituie baza normalitatii. Or, daca factorii de viata la care iti raportezi normalitatea, sunt de genul : ” tatal vine in fiecare seara baut acasa si face scandal” (am dat un exemplu aleatoriu) chiar daca esti constient ca asta e un lucru nociv, prin repetitivitatea acestui model comportamental, el iti va amprenta subconstientul si iti va altera perceptia normalitatii.
Evident, nu este o regula generala. Sunt si oameni care in pofida mostenirii unui model de viata nesanatos, reusesc sa se autodepaseasca si sa-si formeze propriile repere existentiale in viata de adult.
Astfel de exemple pozitive sunt insa foarte rare.
Tocmai de aceea, persoanele care se regasesc in paginile cartii de mai sus, ar trebui sa apeleze la ajutor de specialitate ca sa-si corecteze stilul de viata.
Numai bine, Ruxandra!
Elly, ce spui tu imi pare doar partial corect. Ai dat doua exemple: femei abuzate, care aleg sa-si traiasca teroarea zilnica si un model patologic al “normalitatii” unei relatii distruse. Ori nici una din ele nu converg spre motivatia de a ramane fidel unei persoane…din dragostea pentru aceasta ori din oricare alt motiv afectiv. La primul exemplu, motivatia predominanta o cunoastem cu totii…nefericite care aleg sa ramana pentru ca pur si simlu raman blocate datorita jenei nascute din mentalitatea idioata a rusinii unei despartiri, alte sarmane raman pentru copilasii iar nu in ultimul rand, sau strans legat cu acestea, problema materiala care le impiedica sa evadeze, rezultand ca nu mai e vorba nici de eros, iar de agape nici atat. In al doilea caz se estompeaza totul in fata dorintei regasirii modelului vietii din copilarie, cum bine ai spus, reperul familiar, ori aici deja iubirea nu are cum sa se afirme pentru simplul fapt ca persoana “iubita” e doar un ingredient al felului in care acea femeie intelege sa isi traiasca viata. In al doilea rand, legat de mostenirea psiho-afectiva, te rog sa imi dai voie sa nu fiu de acord cu tine, pentru simplul motiv ca viata m-a convins si pot afirma ca sunt foarte multe persoane care au trait copilarii nefericite si au reusit totusi sa gaseasca echilibrul necunoscut pana atunci. Totusi, in carte e vorba de iubire, formele si limitele ei…atat.